Îmi amintesc ce spuneam pe vremea când rosteam atâtea cuvinte motivaționale... le răstălmăceam, găseam idei noi și suficient timp să ne spunem atâtea unii altora. Este ciudat cum uneori într-un timp deosebit de scurt strângi în suflet suficient de multă dezamăgire și durere încât dorești să fii doar tu, cu pulberea gândurilor tale și... doar atât.

Simți singurătate nu pentru că alături nu mai simți căldura altor suflete... ci poate, pentru că acele ființe au fost de prea multe ori prezente în existența mea doar fizic sau le cărasem eu în inima mea... era atât de mult loc acolo iar poarta nu era străjuită decât de mărinimia și sinceritatea pe care eu le lăsam la voia lor, a unora care intrau cu noroi și încărcătură negativă, ori de câte ori doreau.

Lăsau acolo negura și temerile lor, le primeam fără să le cer în schimb nici măcar atenție atunci când eu însămi mă aflam la răscruce de drum și era... greu. 

Am auzit de atâtea ori spunându-se ca ne putem simți singuri chiar și într-o mulțime de oameni. Credeam că sunt oameni dificili, care cer mult mai mult decât li se putea oferi, că sunt depresivi sau chiar inadaptați... Acum mă aflu cumva pe acolo... nu sunt într-o postură bună, simt că între mine și mulți din cei cărora le spuneam prea multe, au dispărut punți afective ce ne legau, nu mai aflu căi să-i aduc spre mine și găsesc istovitor faptul să întind mâna spre oameni a căror căldură sufletească n-o mai percep de ceva vreme. 

Oare cât de minuscule să fie speranța și așteptările că într-o zi, când simți că dorești să fii ascultat să descoperi că te-ai sprijinit de fapt doar pe umbrele celor pe care-i credeai acolo pentru totdeauna?! 

Este nefirească dorința mea să găsesc în afară... empatie și puțină deschidere la lucruri pe care nu le pot rosti oamenilor dragi din viața tocmai pentru că acum și ei sunt atât de fragili acum... 

Am învățat să trăim frumos și imaculați moral, se ne iubim unii pe ceilalți, să trăim în armonie cu noi înșine și cu acei cu care ne-am însoțit pe drumul vieții noastre dar și să prețuim orice ne-a oferit destinul, de la părinți exemplari.

          Ne-am dus traiul cu lumină în suflete, licăr de speranță în ochi și zâmbet pe față chiar și atunci când a fost greu și cu scopul ca să trăim demn și frumos așa cum am văzut la acei care ne-au dăruit sânge și modele de a fi din voia lui Dumnezeu și din frumusețea și sinceritatea celor peste cincizeci de ani de viață pe care-i aveți deja împreună.

          Am avut modele minunate, ne străduim în fiecare zi să vă semănăm și să vă arătăm că am învățat temeinic să trăim frumos și demn.

          Orice spunem prin vorbe nu are puterea să exprime ceea ce purtăm în inimă sau minte, căci a fost scris de mult sau rostit deja de cineva...

          Că ne iubim, simțim prin ceea ce facem zilnic unii pentru ceilalți, că ne oferim suport și înfruntăm vicisitudinile vieții au demonstrat anii care au trecut ... așa să ne ajute Dumnezeu și în viitor! 

            Cu speranța că nu ceri de la D-zeu imposibilul, printre gânduri care de prea multe ori nici nu mai ai puterea să recunoști că ți-au aparținut măcar, ai curajul să te agăți disperată de orice ți se pare pur și simplu o umbră a normalității pierdute.

            Te duci cu mintea și te întorci de nenumărate ori, spui că aceasta este realitatea, nu te mai autovictimizezi căci astfel reușești doar să multiplici doar o stare de rău care face parte din existența ta acum. Cauți să te prinzi de suflete cărora le-ai fost cândva suport și descoperi cu amară uimire că ai avut o relație unilaterală cu ei. Ai empatizat, ai fost acolo să le ștergi lacrimi sau să asculți, dar... au fost surprinși probabil sau pur și simplu nu au gândit că veni-va vremea când tu ai putea să aștepți să fie acolo pentru tine.

            De multe ori citind despre cei ce-ți spun că o familie adevărată este acolo când ai nevoie și că nimic nu trebuie să-îi răpească din timpul pe care-l aloci acesteia, este dureros de adevărat. M-am așteptat ca tăcerea mea să ridice semne de întrebare legate de persoana mea... surprinzător dar viața multora s-a desfășurat fără să-mi adreseze măcar o vorbă sub vreo formă oarecare. Este un reproș pe care mi-l fac mie, am primit în viața mea cu noian de probleme, unele insignifiante chiar, prea mulți oameni toxici. Am fost acolo pentru ei, de prea multe ori cu lacrimi nu doar în ochi, ascunzând probleme care mă măcinau tocmai pentru a nu le încărca lor sufletele și mintea fragile. Nu m-am gevelit și probabil că a fost una dintre greșelile pe care nu le voi făptui de acum încolo. Eronat să crezi că acel pe care l-ai ascultat de nenumărate ori fără să te plângi la rândul tău te va lua în brațe și-o să-ți potolescă neliniștea.

            Probabil că am făptuit greșeala de a întinde mâna și fără să mi se ceară ajutor, m-am gârbovit sub multele poveri pe care le-am purtat în numele prieteniei și al conceptului că la greu se vede sufletul omului de lângă... Deși nu sunt o ignorantă se vede faptul că am fost prea credulă, am sperat măcar că o să atrag atenția dacă n-am să mă pot sprijini pe amici.

            Mulțumesc lui D-zeu, că mi-a dăruit o familie minunată, oameni iubitori și sinceri care au fost acolo, alături de care trec prin destule momente grele! Încă ne putem sprijini unii pe alții, ne ștergem lacrimile și cu credință în Pronie, găsim curajul să mergem mai departe, să infruntăm vicisitudile vieților noaste! Mulțumesc celor pe care D-zeu ni i-a adus aproape la greu, familia mea ii știe, ne-au spus vorbe încurajatoare iar unii pentru tatăl meu au dăruit viață din sângele lor sau din profesionalismul cu care l-au îngrijit... Noi îi știm, ei se știu și le mulțumim din suflet că au fost acolo pentru familia mea când am avut mare nevoie de ei!

            Așa să ne ajute D-zeu tuturor! 

     Cu înțelepciune și gânduri pe care le potrivești așa cum te pricepi, ideile care se nasc sunt capabile să-ți schimbe viața.

      Omul înțelept mereu vorbește despre idei, așa cum inteligentul prezintă faptele sale concrete iar cel de rând spune despre ceea ce mănâncă. Dar așa cum o scânteie nu poate fi foc, nici un om nu poate fi om de unul singur căci fiecare își află un loc al său sub soare tocmai pentru a-i pune în valoare pe acei care gândesc și crează. De n-ar fi truditorul cu brațele, gânditorul, inteligentul ar pierde timp muncind fizic și n-ar fi fi creativi iar truditorul n-ar fi evoluat prea mult și n-ar fi avut atâta tehnologie care să-i ușureze truda fizică fără muncă intelectuală asiduă.

        Nu disprețui nici o ființă căci nimeni nu-și poate găsi locul în lume de unul singur și nu ignora faptul că orice pui slab la debutul său în viață, în condiții care-i sunt favorabile, poate deveni un învingător la maturitate.

        Nimeni nu poate să-și afle fericirea de unul singur așa cum nici de clădit ceva în viață nu ai să poți face clădind pe nefericirea celorlalți.

        Învață mereu atât de la cel mai bun decât tine dar află și ceea ce să nu faci de la cel rău. Oamenii simpli au puterea de a-ți arăta fără să fi mers prea mult la învățătură că principiile de viață sănătoase, sinceritatea și corectitudinea te fac deosebit și de neuitat.

        Să ai răbdare și înțelepciune, fii sincer și corect, numai așa lumina se va revărsa împrejurul tău căci pur și simplu, soarele se poate oglindi doar într-o apă limpede deși el strălucește cu aceeași intensitate și deasupra unei mlaștini.

Am citit cândva că atunci când tatăl se roagă pentru copii săi, el nu intră-n biserică, nu aprinde lumânare sau candelă ci pleacă umil fruntea în fața lui Dumnezeu, poate nu stă nici măcar în genunchi, căci așa crede el, iar rugăciunea sa oprește și norii pe cer. Rugăciunea tatălui sporește pe aceea a mamei, scăldată-n lacrimi, plină de credință și ardoare iar împreună încununează viața pruncilor cu toate bunele lăsate pe pământ oricărei ființe. 

Ne rugăm așa după cum am fost învățați, alții spun doar ceea ce-ar crede că ar fi rugă dar... oare cum poți să spui prin vorbe atât de multe pe cât ți-ai dori, când din mulții părinți ai acestei lumi, tu ai avut parte de unii dintre cei mai minunați și buni?!

Spun smerită că mai frumos de atât, nimic nu mi-aș fi dorit... mai bun nici nu știu ce ar mai fi putut să-mi ofere din ființa lor și oare faptul că am crescut în armonie cu astfel de oameni nu este el însuși o binecuvântare?!

Pur și simplu am învățat să trăim frumos și demn, să iubim mult, să prețuim viața cu bune și rele de la părinți exemplari, cărora ne străduim să le semănăm.

La mulți ani încă fragilul meu tată acum, căci anii au trecut numeroși ca număr și nu fără vicisitudini, plec fruntea să mi-o săruți cu mare dragoste cum o faci mereu și la rându-mi își sărut mâinile care m-au purtat cu căldură în copilăria mea fericită!

Oare ce-ar putea să existe mai înălțător pe lume decât oameni de omenie ce-au crescut cu dragoste și sacrificii copii sinceri și iubitori la rândul lor?!

          Am revenit după un timp mai îndelungat la o veche idee care nu este pe departe a mea, aceea de a scrie celor care doresc și au plăcerea de a lectura despre diverse călătorii dintr-o țară minunată, România pitorească așa cum scria marele Vlahuță.

          Cu siguranță sunt mulți turiști care au trecut poate de multe ori prin locuri despre care am să scriu însă ceea ce știu cu certitudine este faptul că muntele este mereu altul în funcție de factori diverși cum ar fi: anotimpul, starea vremii, momentul din zi, starea de spirit și de ce nu chiar și oameni care te însoțesc sau pe care-i întâlnești.

          În ceea ce mă privește eu călătoresc indiferent de anotimp sau starea vremii dar de bătut cărări de munte pe zăpadă nu încă, apoi nu ne propunem anterior un anumit traseu ceea ce adaugă o notă de neprevăzut și ne încarcă de adrenalină. Am folosit pluralul deoarece eu voiajez alături de tovarășul meu ce mă însoțește pe drumul vieții de un sfert de secol sau alături de unii membri ai familiilor noastre. Eu sunt o persoană care empatizează și socializă cu acei pe care-i întâlnim așa încât totul este pur și simplu firesc... ne bucurăm de zile de neuitat și mulțumim lui D-zeu că ne dă sănătate și mijloace astfel încât să putem călători.

          Fără să intru în prea multe detalii despre coordonatele unde se află atracția turistică despre care scriu, voiajând de la Băile Herculane spre Baia de Aramă pe DN 67 D, după ce treci de Șapte Izvoare, până în Pensiunea Dumbrava aflată la confluența Caraș-Severin cu Mehedinți, pe stânga este semnalat traseul spre Cascada Vânturătoarea.

          Traseul este marcat cu cruce roșie și merită să fac mențiunea următoare: în tot Parcul Național Domogled-Valea Cernei se găsesc panouri care propun și informează turiștii despre numeroasele trasee montane, foarte bine marcate și nu în ultimul rând, Băile Herculane dispun de un Centru de Informare modern situat după Hotel Roman, pentru cei care aleg varianta de vizitare trecând prin stațiune. La Centrul de informare aveam să întâlnim deși nu pentru prima oară o viperă cu corn, o reptilă care-și are habitatul în Parcul Național. Am văzut în aceeași zi una lângă un copac, în timp ce urcam spre Cascadă dar din nefericire și o alta ucisă de oameni nemiloși lângă o pădure. Ideea este că noi ne aflăm pe teritoriile lor iar atunci când ne întâlnim ar fi de preferat să nu le agasăm, privim și fotografiem sau filmăm, ocolim fără să le agresăm cu pietre sau bețe și mai important: admirăm peisajul înconjurător dar acordăm cea mai mare atenție locurilor pe unde călcăm tocmai pentru a preîntâmpina accidente neplăcute cum ar fi acela de a fi mușcați de un astfel de șarpe.

          Revenind la drumeție, traseul este unul nu tocmai ușor din punctul meu de vedere, este destul de abrupt, urci la o diferență de altitudine de peste 900 de metri numai până la Cascada Vânturătoarea... spun numai, tocmai pentru că traseul continuă încă 2-3 ore... depinde de călător, până la Poiana Cicilovete... 

Mărturisesc cu admirație că am văzut deasupra Cascadei un bărbat care urcase temerar până acolo. 

După ce am trecut pe sub vânturătoarea de sub cascadă, efectul pe care-l produc picăturile de apă în cădere liberă fiind unul destul de greu de descris în cuvinte, am continuat traseul, mai dificil însă din cauza grohotișului și solului umed după recente ploi, timp de încă 20 de minute după care am decis, spre dezamăgirea soțului meu, să ne întoarcem.

          Mergând în drumeții montane organizate de dirigintele clasei mele în adolescență, am învățat lucruri de supraviețuire esențiale: ești disciplinat, lași încrederea oarbă  că ție nu ți se poate întâmpla ceva neprevăzut deoparte, îți cunoști limite rezonabile ale puterii de a continua în siguranță fără să te pui în pericol pe tine sau Doamne ferește  eventuali salvatori. Apoi, mereu calculează mental, dozează efortul având în vedere că trebuie să te și întorci, chiar dacă nu pe același drum pe care te-ai dus și nu căuta să le inoculezi tovarășilor de drum ideea că pot mai mult, căci percepția este a lor, corpul  lor simte altceva și s-ar putea să aveți probleme toți dacă nu te întorci atunci când este cazul.

          Am mai spus despre arealul în care se află diverse viețuitoare uneori veninoase sau alte ori necunoscute nouă deloc, cum a fost și cazul acelei broscuțe din imaginile mele. Am admirat, fotografiat, comentat, am uitat de bețe de alun sau alte cele care ar fi putut-o agresa. Era în mediul ei natural, Cascada aproape de care am văzut-o era căsuța sa și am așteptat până a plecat singură după ședința foto care se pare că-i plăcuse căci nu se grăbea să... sară.

          

Am socializat chiar cu mai mulți drumeți și iarăși un lucru admirabil, atunci când urcam, ne-am intersectat și salutat cu un grup de oameni destul de în vâstă care în ciuda traseului destul de dificil, se bucuraseră de imaginea Cascadei Vânturătoarea. Iată că muntele te lasă să-l admiri indiferent de vârstă, atâta timp cât îți cunoști limitele și ești disciplinat.

          Revin în curând cu alte impresii și... amintiți-vă: pe munte se salută indiferent de limba in care te exprimi!

          Să aveți parte de toate cele bune dragi cititori!

Ești avut și mereu te preocupă felul în care-ai putea să-ți schimbi banii pe noi și noi lucruri materiale, lucruri care paradoxal au să te facă din ce în ce mai nemulțumit și mai doritor de altceva... mult mai mare, mai spectaculos, mai opulent dar... 

Ai arginți care pot fi investiți mereu în cu totul alteva... ai neliniști care-ți alungă dragostea adevarată și oamenii sinceri din preajmă, complet dezinteresați de ceea ce le-ai putea oferi din preaplinul tău, somnul liniștit și plăcerea de a  te bucura de lucruri simple care nu-s convertibile in cifre dar... 

Ai câștigat tu, marele ales al Norocului, născut sub o Stea strălucitoare iar Peștișorul de Aur ți-a îndeplinit demult cele n-dorințe dar... numărul lucrurilor pe care le-ai dobândit  sunt mult prea multe dar prea inutile unei singure ființe și te-ai transformat din stăpân atâtor bunuri în sclavul grijilor că oamenii care-ți sunt alături vor doar avuția ta, apoi temerea că într-o zi... când sosi-va și la tine clipa, oare cine va irosi agoniseala ta?! 

Oare cât de mulțumit ești când ai uitat de ființe ce trebuia să le porți în suflet dar și de lucrurile simple care fac fericit chiar și cel mai umil muritor?!

Rămâi pe un piedestal înalt dar amintește-ți totuși că uneori ceea ce strălucește de-ți ia ochii poate fi doar o poleială și nu aur pur așa cum aveai tu impresia!

Citate de pe: http://www.culturagenerala.net/citate.html, fotografii din arhiva personala.

Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și ...

Despre mine...pur și simplu:

,,... prindem rădăcină orice s- ar spune în praful zilei... Dar nu puteam să te iubesc, așteptând mereu ca tu să întinzi mâna după mine. ,,

Păstrez în minte prea multe cuvinte sau amintiri despre fapte ce le- am iertat dar pe care n- am să le pot uita poate niciodată.

Gândul meu s-a ascuns într- un sertar al inimii și așteaptă să te surprindă într- o bună zi. 

Uneori cred că amintirile mele sunt frunze ruginii, care sunt spulberate de vânt din loc în loc, duse pe tărâmuri necunocute... 

În ani, de malul memoriei mele s- au izbit oameni, fapte... care m- au făcut să deschid ochii fie cu mirare, fie m- au determinat să- i închid și să orbecăi până să găsesc singură calea spre ieșire...

De multe ori am simțit cum sufletul se străduia să păstreze totuși aroma copilăriei. 

Alerg încă spre tine cu sufletul în palme... dar tu ești dintre acei care privesc în jur fără să vadă nimic.

Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și ...

Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și ...

Despre mine...pur și simplu: Învață să mă privești ca pe un colț din natură... Ochii- mi sunt scăldați
în izvorul limpede al sincerității, sufletul îmi este vulcan clocotitor care nu
dă pace unui gând rătăcitor.

         Învață să citești în
mine așa cum citești o carte, pagină cu pagină și rând după rând, bucurie
după bucurie dar și întristare cu întristare. Învață să citești printre rânduri
ca să poți pătrunde în lumea mea, poți să mă rătăcești undeva pe rafturile
minții tale dar din când în când șterge praful uitării, recitește- mă și nu
uita de mine.

        Călătorește iubire dar
de oriunde te vei afla să te întorci mereu la mine, limpezește- ți gândurile în
albia sincerității mele și mai apoi privește- mă în ochi și ai să vezi că sunt
plini de dorul de tine.

              Eu sunt mâna care ți-
a șters lacrimi de pe obraji, gânduri triste din minte și... cea care a deschis
fereastra sufletului tău spre soare.

          Eu sunt acea clipă în
care inima tresare la gândul unei fericiri care nu vine azi, poate nici mâine
nu va fi, dar care va sosi sigur într- o zi dacă ești răbdător. Va sosi într- un
tren plin de flori și lumină care va opri cu certitudine și în gara sufletului
tău dacă dorești cu adevărat asta. 

        “Anii
mei tineri au sunat a cântec, dar am trecut pe lângă ei şi am rămas cu
mâna- ntinsă, ca a regelui Lear.”― Ionel Teodoreanu, Lorelei

       Dacă șuvoiul lacrimilor mele ar fi umplut un pocal ți l-
aș fi oferit ție, ofrandă sfântă și curată, ai fi putut să- ți speli fața
tristă cu și mâinile obosite în sinceritatea lor.

       Sufletul meu este o liră ale cărei coarde nu știu să
cânte decât imnul dragostei pentru tine, ca pe un cântec unic, învățat cu greu
ce răsună mereu mai departe in toate gândurile mele și în fiecare fibră a
trupului meu.

       Ți- am învățat chipul la fel ca pe o rugăciune inălțată
zeului dragostei. Am învățat că timpul trece greu numărând multele zile pe care
le- am petrecut fără tine. Dar timpul zboară atunci când ești cu mine... am
invățat că timpul vine și trece pentru tine și cu tine totul pote fi bine ...

Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și ...

Despre mine...pur și simplu:  Mă străduiesc să rămân
singură cu gândurile mele acum destul de gri... ele se aștern cuminți și triste
chiar dacă tu le spui încetișor că ar trebui să rămână doar ale tale.

 Sunt mulți care se
întreabă când anume sunt eu tristă... ei bine, acum sunt melancolică, îmi
doresc să dau gândurilor scrise intensitatea trăirilor mele actuale, zbuciumul
și clocotul adâncimilor din mine, ale unor evenimente care au trecut prin viața
mea lăsâd o iarnă mult prea posomorâta în amintirile ce le voi avea.

   Uneori visez că zbor,
este minunat și în realitate chiar mi- aș dori să mă înalț până la ceruri,
să- mi cânt bucuriile sau tristețea dar tocmai pentru că eu zbor doar în vise
și sunt doar om, am să scriu cântecul meu, doar pentru cei care știu să citească
fără să judece și sunt pur și simplu ființe din același aluat cu mine.

   Uneori oamenii nu- și
mai au loc sub stele, îi desparte totul... alți semeni,distanță sau poate chiar
timp, timp ce nu se mai poate întoarce pentru nimeni.

    Amintirile despre cineva
sau ceva trăit mai rămân ca punte ce leagă lumea ta ce a celorlalți.

    Cât de mult ne poate
schimba timpul și mai ales cum poate să ne sape în suflete, șlefuindu- le
lăsând urme pe chip, bucurii sau tristeți în inimi...

    Devenim buni sau răi
după cum ne este hărăzit dar indiferent de ceea ce am fost noi de- a lungul vieții,
mai devreme sau mai târziu, cu același pământ ne sunt acoperite chipurile iar
sufletele tutor pășesc spre aceeași eternitate și... pentru totdeauna.

   Scriu acum, fiindcă
sunt tristă, au trecut multe zile în ultima vreme, în care oameni dragi sau prieteni
din copilăria mea au plecat la ceruri, e felul meu de a jeli atâtea suflete
care s- au stins mult prea devreme... scriu despre oameni care sper. să- și
găseasca liniștea acolo sus, printre stele. Mi- am spus că poate nu ar fi
trebuit să scriu doar când sunt tristă însă cred că acesta este felul meu de a
boci pe cei care au plecat din lumea aceasta dar nu și din amintirile mele
despre ei.

     Drum bun printre astre
oameni dragi, D- zeu să vă odihnească în pace!    

În amintirile mele... voi toți
sunteți nemuritori.