Vorbesc, iar cuvintele mele au fost rostite de nenumărate ori poate chiar identic înainte ca eu să mă fi gândit la ele, de un altcineva... Chiar visele pe care le am, au mai framântat nopţile altor oameni...Atunci de ce suntem atât de diferiţi totuşi?!Diferit este faptul că unii reuşesc să-şi transforme visele în realitate, pe când alţii, rămân doar să viseze la ceea ce ar fi putut să fie. Pentru toţi, timpul nu are răbdare, nu-i păsuieşte, uneori este de-a dreptul tiranic, neoferindu-le o a doua şansă.Suntem mereu nemulţumiţi, ne trecem viaţa alergând după prea multe himere, timp în care uităm să spunem celor dragi că-i iubim, nu mai vedem ochii copiilor noştri când cerşesc afecţiune, facem abstracţie de lucruri care oricum se pot întâmpla şi fără să le acordăm noi atenţie.Vine o zi în care te întrebi siderat, cum de sunt mânuţele mamei atât de mititele şi prea neputincioase, de ce tata, câdva semeţ şi puternic, s-a gârbovit şi păşeşte arar, uitând uneori ce dorea să spună...Oare când s-a transformat un pui de om dintr-un copil vesel, într-un adult cu multe pe cap, cu propriile sale griji?!Oare merita să alergi atât pentru ceva ce avea să se dovedească a nu fi chiar atât de valoros comparativ cu ceea ce ai sacrificat pentru reuşita acelui proiect.Am multe, multe regrete, deşi...
Dragostea şi afecţiunea pe care am oferit-o oamenilor dragi a fost concretă, fără rezerve şi mai ales necondiţionată. M-am comportat tot astfel cum bunicii şi mai ales părinţii mei au făcut-o. A fost ca un limbaj nescris, pe care l-am învăţat cu drag, sîrguincioasă şi cu multă meticulozitate. M-am străduit ca oamenii dragi să se simtă mîndri că mi s-au alăturat în Marea Călătorie a Vieţii.
