Așa după cum sunt oameni pe care nu se merită să-i privești în ochi pentru că în privirea lor nu se află nimic, există și acele ființe minunate ale căror priviri îți înfrumusețează zilele, sunt calde și acolo le citești sufletul.

        Una dintre acele ființe și nu unica din familia mea din fericire, am fost aleasă să-i dau viață într-o zi geroasă dar însorită de 20 decembrie. A fost unică și de neuitat ființa minunată de atunci și indiferent din ce punct de vedere aș privi, adultul de acum mi-aduce aceeași căldură și bucurie în suflet la fel ca atunci când a venit pe lume.

        „Cerul i-a dăruit omului, spre a-i recompensa toate greutăţile, trei lucruri: speranţa, visul şi zâmbetul...”— Immanuel Kant

        Pronia m-a surprins... cea mai minunată descoperire, aceea de a da naștere unei ființe minunate, imposibil de realizat vis... apoi mi-a răsplătit așteptarea grea, momentele de cotitură de multe ori critice cu aducerea pe lume a unui minunat fecior bălai, superb. Nu poți să crezi că totul poate fi atât de sublim, apoi devine incredibil dar... a fost bine, chiar dacă așteptările deveniseră incredibil de realizat spre sfărșitul sarcinii. Eram învingători în fața întâmplărilor nefavorabile amândorura, se pare că fusesem aleși să continuăm, avusesem curajul și nu pierdusem speranța chiar dacă obosisem.

        „La răscruce de viaţă nu există indicatoare.” — Charlie Chaplin

        Ajunsesem acolo, eram învingători în ciuda faptului că totul era în defavoarea noastră dar... se pare că se terminase ghinionul. Anii ce-au urmat au fost cu sănătate, bucurie și mai ales armonie, multă armonie și liniște. A trecut vremea iar copilul cu bucle bălaie, minunat și vesel ai cărui ochi râdeau și ne aduceau zâmbetul pe buze, a devenit un bărbat fermecător. Oricare ar putea fi visele părinților se pare că fiul nostru ne-a oferit mulțumirea de a ni le transforma în realitate și privim cu bucurie cum se străduiește zilnic să devină Om de Omenie așa după cum și noi luptăm mereu să rămânem.

        „Mergi în viață cu o licărire în ochi, cu un zâmbet pe faţă şi cu un scop măreţ în inimă.” — William James

        D-zeu ne- a răsplătit așteptările, suntem onorați să fim părinți ai unui asemenea fiu, ne rămâne doar să ne iubim și să ne trăim viețile în armonie unii cu ceilalți bucurându-ne de tot  ceea ce ne face plăcere.

        Pur și simplu viața nostră are liniște, bucurie de a fi mereu și chiar și la tristețe sufletele noastre se sprijină și regăsim calea doar împreună.

Retezat Lacul Bucura, September 3 4, 2016 Medium

Am învățat: să trăim frumos să iubim mult, să prețuim viața minunată de la părinți exemplari... ne străduim la rândul nostru să vă semănăm. Asta le scriam părinților la aniversarea celor 50 de ani de la căsătoria lor, acum doi ani în urma. Astăzi tata există prin noi, copii săi și prin nepot, în amintirile frumoase și prin toată dragostea pe care ne-a oferit-o. Ar fi fost aniversarea celor 80 de ani de viață ai tatei, viață pe care a trăit-o demn, curată și presărată cu atâta căldură sufletească pe care ne-a dăruit-o și pe care am savurat-o până în clipa în care sufletul său s-a înălțat la ceruri. S-a stins după suferință fizică și neputere dar mintea sa a rămas la fel de sclipitoare, a trăit frumos și-a luat adio la fel de luminos așa cum a fost și însorita zi de Crăciun când a plecat.

                Este tristețe nemărginită pentru ceea ce am pierdut... apoi fericirea că în fiecare părticică din ființa noastră a urmașilor săi el continuă să trăiască și va exista mereu chiar și atunci când memoria noastră ar putea să-l dea uitării.

                Părinții care ne-au crescut sunt temelia morală a existenței noastre. Fără acesta nu se poate construi nimic, iar cel ce ar fi trebuit să devină Om de Omenie rămâne pur și simplu  un analfabet care nu a mers la Școala Vieții.

                Mi-am făcut timp să fiu acolo lângă el așa cum și el a fost prezent mereu pentru mine, nu am risipit comoara de a ne bucura de cât mai mult timp doar pentru noi. Am fost prezenți unii în viața celorlalți destul de des dar mereu ni se părea insuficient, ne-am pololit dorul unii de alții cu vorbe sincere și drăgăstoase, ne-am privit în ochi chiar și atunci când poate faptele nu ne făceau atât de multă cinste.

                Mulțumesc Proniei pentru dragostea pe care ne-ai dăruit-o... tot ceea ce-aș mai putea să-mi doresc ar fi ca mulți alți copii să împărtășească alături de părinții lor experiența unei asemenea vieți minunate!

                D-zeu să te odinhnească în pace spirit minunat care ai fost soț al maicii noastre, tată și bunic al fiului nostru!

               

Dubova-Ciucaru Mic, Parcul Național Porțile de Fier, Mehedinți

                Da, există atâtea locuri minunate, chiar aici foarte aproape de noi... ne rămâne să le descoperim, să le admirăm și poate că mult mai important ar fi să nu lăsăm asupra lor decât urmele trecerii pașilor, cât mai puțin zgomot și mai ales... fără gunoiul pe care mulți uită să-l depoziteze acolo unde trebuie.Mă bucur să găsesc în drumețiile noastre trasee unde nu se află încă plastice sau hârtii, nu știu dacă pot să mă bucur pentru faptul că oamenii care au trecut pe acele locuri au fost atenți cu mediul sau să mă întristez pentru că locurile sunt curate că nu au fost încă intens vizitate. Dubova, Eșelnița, Clisura Dunării sunt foarte vizitate în ultimii ani, asta ne bucură pe noi cei din zonă chiar dacă nu suntem implicați în activități de turism, este minunat că ne cunoaștem țara, că aducem bani în turismul nostru, că se poate călători și aici chiar dacă drumurile sunt încă destul de prost făcute sau și ceea ce este destul de nou nu rezistă, exemplu E 70, de la Drobeta la Orșova, traseul rutier sau feroviar străbătând totuși un colț de țară admirabil.

                Ceea ce uită însă călătorii este faptul că fața naturii nu trebuie s-o modifice oamenii aruncând resturi. Nu trebuie să se pună numele cuiva sau declarații tâmpite pe stânci sau copaci doar pentru că așa îi duce pe unii mintea. Cui folosește să se scrie pe coaja unui copac numele unui anonim?! Peștii nu se hrănesc cu hârtie sau plastic. Este suficient că înghit dejecțiile deversate de câteva țări în apele acestui minunat fluviu, Dunărea . La fel ca și vietățile din fluviu, cele terestre își duc viața printre deșeuri doar pentru că unora le este greu să pună resturile în pungi și să le arunce acolo unde este amenajat sau, în lipsa unor asemenea spații,  înapoi în bagajul pe care l-au adus mai greu la venire decât după ce au consumat din ambalaje.

                Revin la remarca potrivit căreia n-am știut ce să cred despre traseul de pe Ciucarul Mic... că nu am aflat pe poteci decât un singur pet și o cutie de aluminiu, doar aceste resturi, m-au făcut să mă gândesc că poate nu străbat prea mulți drumeți locurile respective sau... poate că priveliștea mirifică asupra Clisurii Dunării mă îndemna să gândesc astfel?! De pe Ciucarul Mare panorama este deosebită dar gândind că traseul de pe Ciucarul Mic oferă mai multă amploare, ceea ce-ți văd ochii este Wow! Vă sugerez să priviți cu atenție măcar fotografiile dacă nu vă puteți hotărâ să mergeți în drumeție pe trasee marcate, care pot fi străbătute și de cei mai puțin obișnuiți cu urcatul pe munte. Am aflat nu doar peisaje de vis ci și o multitudine de flori de munte, fluturi, păsărele... care mai de care.

                Nu-mi propun să scriu prea multe mai ales că informații ample aflați pe site-uri de turism... doresc doar să vă prezint impresii și mai ales fotografii personale.

                Să vă fie de bine și pur și simplu gândiți-vă cum ar fi să vă trăiți timpul liber călătorind?!

Am știut mulțumi Proniei ori de câte ori am trăit bucuria de a împărtăși bucuria călătoriei cu oameni dragi și am știut că momentele sunt unice... toți suntem supuși schimbării, ființe, locuri, obiceiuri, starea fizică/emoțională care ne poate permite să voiajăm sau alte și alte motive...

            Ceea ce pot spune cu sinceritate este că avem o țără minunată, cu peisaje unice pe care le descoperim cu mirare și încântare mereu.

            Unul din acele trasee neplanificate, la fel ca de obicei a fost acum câteva zile, sfârșit de lună aprilie 2018 în Parcul Retezat. Nu am fost pentru prima oară în acest Parc Național, dar ineditul a fost vizita în stațiunea Râușor. Nepracticând sporturi de iarnă nu am mai fost în locul respectiv dar știu că m-aș reîntoarce oricând acolo cu mare plăcere. Locația este foarte cunoscută iubitorilor de drumeție dar tot ce-mi doresc e să las imaginile să redea din frumusețea și încă virginitatea locurilor încă neinvadate de iubitorii zgomotoși amatori de grataro-manele omineprezenți.

            Nu ne aventurăm pe trasee foarte lungi, gradul de dificultate al drumului ales este de obicei cel mult mediu, adaptat vârstei și posibilităților fizice.

            Pot să spun că oamenii locului sunt amabili și primitori, bucatele sunt mereu proaspete și personal alegem cât mai multe meniuri tradiționale, care să ne bucure șederea prin savoarea lor.

Ne-am cazat la Pensiunea Clif Alpin Râușor după ce încercasem și alte variante de masă și cazare cum ar fi Pensiunea Dora unde cina a fost delicioasă și primirea deosebit de amabilă. Nu am decât cuvinte de bine la adresa celor de la Clif Alpin și nu am să mă opresc asupra locației în sine care este deosebit de cunoscută și apreciată ci mai ales asupra amplasării acesteia într-un cadru natural deosebit de pitoresc.

             Că privești de pe terasa unei camere dotate cu toate cele necesare, că ești pe traseele din preajma Pensiunii totul este minunat, ca să nu uităm că numeroase trasee montane marcate sunt accesibile din Râușor.

 Cazându-ne după-amiaza târziu, am ales ca după cină să urcăm prin Parcul de Aventură de lângă Clif Alpin aproximativ o oră, să admirăm panorama stațiunii și ceea ce ne-au putut vedea ochii a fost mult peste așteptări. Ne-am bucurat să aflăm nu doar locuri deosebit de frumoase ci și liniștite, chiar dacă acolo vin multe familii cu copii, gama de activități variată, aerul curat, hrana de calitate, toate ducând la un somn reconfortant și profund.

            A doua zi, dimineața am mers la Cascada Râușor, un loc mirific și fiind o pasionată de drumeție vă asigur că fiecare anotimp, starea vremii, toate oferă noi și noi imagini despre cascade și remarca este valabilă pentru oricare cădere de apă pe care am văzut-o vreodată. Experiența minunată am împărtășit-o cu oamenii dragi, am savurat cu mare dragoste momentele magice oferite de faptul că am fost alături în astfel de locuri unde liniștea este tulburată doar de trecerea avioanelor pe cer și de cântatul păsărilor, șopotul izvoarelor sau trosnetul lemnului uscat sub tălpile drumeților.

Revin cu o continuare a călătoriei în Parcul Retezat. Experiența legată de Râușor și Clif Alpin ne-au adus multă bucurie și plăcerea sinceră de a reveni acolo în viitor. Până la o nouă povestire cu impresii personale despre drumeție să vă bucurați de toate cele bune!

Mă cuibăresc în brațele aducerii aminte, închid ochii și în sufletul meu pot simți cum mama mă cuprinde-n brațe, îmi șoptește cald să-mi amintesc... apoi vine noianul de învățături care m-au ajutat să devin omul care sunt astăzi.

          O aud încă pe maica, o simt căci ei, dragii mei părinți sunt acolo în noi nu doar prin ADN-ul lor ci și prin lecțiile de viață, prin educație... prin zilele care mi-au fost marcate de prezența lor chiar și atunci când lipseau fizic.

          Am privit cu ochi deschiși și am ascultat căci puterea exemplului a fost deosebit de importantă... am învățat să iubim când o facem dar sincer, am prețuit ceea ce am primit moral sau material, am apreciat truda și dăruirea pe care au depus-o din dragostea lor spre a ne forma să dăruim la rândul nostru căldură sufletească.

          Maica-mi poate șterge lacrimile și tristețea din privire chiar și atunci când nu o văd căci din fericire ea-mi înfrumusețează fiecare zi prin simplul fapt că există, un om micuț de statură, un Mare Caracter și o ființă deosebită.

          Oameni buni, acei care a-ți uitat, un paradox pe care-l trăim este acela că D-zeu a lăsat astfel rânduială pe acest pamânt încât să rămânem în sufletele sau mințile copiilor, nepoților chiar și atunci când drumul ca pământeni s-a sfârșit uneori pentru ființele ce ne-au fost dragi.

          Pur și simplu uneori rămân încremenită în propria-mi durere, mi se pare că această stare va deveni permanentă...picătură cu picătură erodează și crează un vad amărăciunii care învăluie și ultimele speranțe că va fi... bine... cândva?!

          Au fost și destulă liniște și armonie, le-am simțit, m-au învăluit în mreaja lor, le-am savurat și tocmai de aceea știu că acum este pur și simplu... rău.

          Se poate să ajungi la un anumit moment dat să conștientizezi că ai mult din ceea ce ți-ai fi dorit să ai dar ai omis să te concentrezi pe ceea ce ai pierdut în schimbul succesului. Credeai că le poți avea pe toate însă oare... chiar nu știai că nu este posibil... în același timp?!

          M-am mulțumit cu destul de puțin material, chiar și atunci când realitatea-mi demostra contrariul, bunurile măsurabile erau strict necesare, însă zilele mi-au adus atâta bucurie de a trăi pe care unii poate că nici măcar n-au visat să o întâlnească în existența lor.

          Am respectat reguli, nu m-am răzvrătit de atâtea ori de câte mi-aș fi dorit, din amărăciune și durere am tras învățătură. Nutresc speranța că odată ce-am priceput o lecție ce mi-a dat-o viața, n-o voi primi de prea multe ori în viitor căci m-am străduit s-o învăț.

          Poate că am câștigat doar spiritual dar știu că mi-am privit destinul în față, cu lacrimi în ochi am fost smerită în fața Proniei și a celor ce mi-au fost dragi dar niciodată nedemnă. Nu am nesocotit trăirilecelorlalți, am empatizat sperând că mi se va întîmpla la fel când voi fi eu cea lovită de vicisitudinile vieții iar rănile le-am făcut să devină înțelepciune de a trăi.

          Mi-am trăit viața intens, am știut că nu este atât de important în ce decor ci mai ales ființele lângă care aleg să fiu, felul în care-i prețuiesc și le arăt cum sunt eu cu adevărat, necosmetizată în ceva ce și-ar fi dorit alții să devin.

          Mereu mi-am dorit ca atunci când soarele vieții mele o să apună pentru totdeauna, lumina ce am dăruit-o, pur și simplu să continue să încălzească încă sufletele celor care-au să mă poarte în amintirile lor...