Mă cuibăresc în brațele aducerii aminte, închid ochii și în sufletul meu pot simți cum mama mă cuprinde-n brațe, îmi șoptește cald să-mi amintesc... apoi vine noianul de învățături care m-au ajutat să devin omul care sunt astăzi.

          O aud încă pe maica, o simt căci ei, dragii mei părinți sunt acolo în noi nu doar prin ADN-ul lor ci și prin lecțiile de viață, prin educație... prin zilele care mi-au fost marcate de prezența lor chiar și atunci când lipseau fizic.

          Am privit cu ochi deschiși și am ascultat căci puterea exemplului a fost deosebit de importantă... am învățat să iubim când o facem dar sincer, am prețuit ceea ce am primit moral sau material, am apreciat truda și dăruirea pe care au depus-o din dragostea lor spre a ne forma să dăruim la rândul nostru căldură sufletească.

          Maica-mi poate șterge lacrimile și tristețea din privire chiar și atunci când nu o văd căci din fericire ea-mi înfrumusețează fiecare zi prin simplul fapt că există, un om micuț de statură, un Mare Caracter și o ființă deosebită.

          Oameni buni, acei care a-ți uitat, un paradox pe care-l trăim este acela că D-zeu a lăsat astfel rânduială pe acest pamânt încât să rămânem în sufletele sau mințile copiilor, nepoților chiar și atunci când drumul ca pământeni s-a sfârșit uneori pentru ființele ce ne-au fost dragi.

          Pur și simplu uneori rămân încremenită în propria-mi durere, mi se pare că această stare va deveni permanentă...picătură cu picătură erodează și crează un vad amărăciunii care învăluie și ultimele speranțe că va fi... bine... cândva?!

          Au fost și destulă liniște și armonie, le-am simțit, m-au învăluit în mreaja lor, le-am savurat și tocmai de aceea știu că acum este pur și simplu... rău.