Îmi amintesc ce spuneam pe vremea când rosteam atâtea cuvinte motivaționale... le răstălmăceam, găseam idei noi și suficient timp să ne spunem atâtea unii altora. Este ciudat cum uneori într-un timp deosebit de scurt strângi în suflet suficient de multă dezamăgire și durere încât dorești să fii doar tu, cu pulberea gândurilor tale și... doar atât.

Simți singurătate nu pentru că alături nu mai simți căldura altor suflete... ci poate, pentru că acele ființe au fost de prea multe ori prezente în existența mea doar fizic sau le cărasem eu în inima mea... era atât de mult loc acolo iar poarta nu era străjuită decât de mărinimia și sinceritatea pe care eu le lăsam la voia lor, a unora care intrau cu noroi și încărcătură negativă, ori de câte ori doreau.

Lăsau acolo negura și temerile lor, le primeam fără să le cer în schimb nici măcar atenție atunci când eu însămi mă aflam la răscruce de drum și era... greu. 

Am auzit de atâtea ori spunându-se ca ne putem simți singuri chiar și într-o mulțime de oameni. Credeam că sunt oameni dificili, care cer mult mai mult decât li se putea oferi, că sunt depresivi sau chiar inadaptați... Acum mă aflu cumva pe acolo... nu sunt într-o postură bună, simt că între mine și mulți din cei cărora le spuneam prea multe, au dispărut punți afective ce ne legau, nu mai aflu căi să-i aduc spre mine și găsesc istovitor faptul să întind mâna spre oameni a căror căldură sufletească n-o mai percep de ceva vreme. 

Oare cât de minuscule să fie speranța și așteptările că într-o zi, când simți că dorești să fii ascultat să descoperi că te-ai sprijinit de fapt doar pe umbrele celor pe care-i credeai acolo pentru totdeauna?! 

Este nefirească dorința mea să găsesc în afară... empatie și puțină deschidere la lucruri pe care nu le pot rosti oamenilor dragi din viața tocmai pentru că acum și ei sunt atât de fragili acum... 

Am învățat să trăim frumos și imaculați moral, se ne iubim unii pe ceilalți, să trăim în armonie cu noi înșine și cu acei cu care ne-am însoțit pe drumul vieții noastre dar și să prețuim orice ne-a oferit destinul, de la părinți exemplari.

          Ne-am dus traiul cu lumină în suflete, licăr de speranță în ochi și zâmbet pe față chiar și atunci când a fost greu și cu scopul ca să trăim demn și frumos așa cum am văzut la acei care ne-au dăruit sânge și modele de a fi din voia lui Dumnezeu și din frumusețea și sinceritatea celor peste cincizeci de ani de viață pe care-i aveți deja împreună.

          Am avut modele minunate, ne străduim în fiecare zi să vă semănăm și să vă arătăm că am învățat temeinic să trăim frumos și demn.

          Orice spunem prin vorbe nu are puterea să exprime ceea ce purtăm în inimă sau minte, căci a fost scris de mult sau rostit deja de cineva...

          Că ne iubim, simțim prin ceea ce facem zilnic unii pentru ceilalți, că ne oferim suport și înfruntăm vicisitudinile vieții au demonstrat anii care au trecut ... așa să ne ajute Dumnezeu și în viitor!