Am revenit după un timp mai
îndelungat la o veche idee care nu este pe departe a mea, aceea de a scrie
celor care doresc și au plăcerea de a lectura despre diverse călătorii dintr-o
țară minunată, România pitorească așa cum scria marele Vlahuță.
Cu siguranță sunt mulți
turiști care au trecut poate de multe ori prin locuri despre care am să scriu
însă ceea ce știu cu certitudine este faptul că muntele este mereu altul în
funcție de factori diverși cum ar fi: anotimpul, starea vremii, momentul din
zi, starea de spirit și de ce nu chiar și oameni care te însoțesc sau pe care-i
întâlnești.
În ceea ce mă privește eu
călătoresc indiferent de anotimp sau starea vremii dar de bătut cărări de munte
pe zăpadă nu încă, apoi nu ne propunem anterior un anumit traseu ceea ce adaugă
o notă de neprevăzut și ne încarcă de adrenalină. Am folosit pluralul deoarece eu
voiajez alături de tovarășul meu ce mă însoțește pe drumul vieții de un sfert
de secol sau alături de unii membri ai familiilor noastre. Eu sunt o persoană
care empatizează și socializă cu acei pe care-i întâlnim așa încât totul este
pur și simplu firesc... ne bucurăm de zile de neuitat și mulțumim lui D-zeu că
ne dă sănătate și mijloace astfel încât să putem călători.
Fără să intru în prea multe
detalii despre coordonatele unde se află atracția turistică despre care scriu,
voiajând de la Băile Herculane spre Baia de Aramă pe DN 67 D, după ce treci de
Șapte Izvoare, până în Pensiunea Dumbrava aflată la confluența Caraș-Severin cu
Mehedinți, pe stânga este semnalat traseul spre Cascada Vânturătoarea.
Traseul este marcat cu cruce
roșie și merită să fac mențiunea următoare: în tot Parcul Național
Domogled-Valea Cernei se găsesc panouri care propun și informează turiștii
despre numeroasele trasee montane, foarte bine marcate și nu în ultimul rând,
Băile Herculane dispun de un Centru de Informare modern situat după Hotel
Roman, pentru cei care aleg varianta de vizitare trecând prin stațiune. La
Centrul de informare aveam să întâlnim deși nu pentru prima oară o viperă cu
corn, o reptilă care-și are habitatul în Parcul Național. Am văzut în aceeași
zi una lângă un copac, în timp ce urcam spre Cascadă dar din nefericire și o
alta ucisă de oameni nemiloși lângă o pădure. Ideea este că noi ne aflăm pe
teritoriile lor iar atunci când ne întâlnim ar fi de preferat să nu le agasăm,
privim și fotografiem sau filmăm, ocolim fără să le agresăm cu pietre sau bețe
și mai important: admirăm peisajul înconjurător dar acordăm cea mai mare
atenție locurilor pe unde călcăm tocmai pentru a preîntâmpina accidente
neplăcute cum ar fi acela de a fi mușcați de un astfel de șarpe.
Revenind la drumeție,
traseul este unul nu tocmai ușor din punctul meu de vedere, este destul de
abrupt, urci la o diferență de altitudine de peste 900 de metri numai până la
Cascada Vânturătoarea... spun numai, tocmai pentru că traseul continuă încă 2-3
ore... depinde de călător, până la Poiana Cicilovete...
Mărturisesc cu
admirație că am văzut deasupra Cascadei un bărbat care urcase temerar până
acolo.
După ce am trecut pe sub vânturătoarea de sub cascadă, efectul pe care-l
produc picăturile de apă în cădere liberă fiind unul destul de greu de descris
în cuvinte, am continuat traseul, mai dificil însă din cauza grohotișului și
solului umed după recente ploi, timp de încă 20 de minute după care am decis,
spre dezamăgirea soțului meu, să ne întoarcem.
Mergând în drumeții montane
organizate de dirigintele clasei mele în adolescență, am învățat lucruri de
supraviețuire esențiale: ești disciplinat, lași încrederea oarbă că ție nu ți se poate întâmpla ceva
neprevăzut deoparte, îți cunoști limite rezonabile ale puterii de a continua în
siguranță fără să te pui în pericol pe tine sau Doamne ferește eventuali salvatori. Apoi, mereu calculează
mental, dozează efortul având în vedere că trebuie să te și întorci, chiar dacă
nu pe același drum pe care te-ai dus și nu căuta să le inoculezi tovarășilor de
drum ideea că pot mai mult, căci percepția este a lor, corpul lor simte altceva și s-ar putea să aveți
probleme toți dacă nu te întorci atunci când este cazul.
Am mai spus despre arealul
în care se află diverse viețuitoare uneori veninoase sau alte ori necunoscute
nouă deloc, cum a fost și cazul acelei broscuțe din imaginile mele. Am admirat,
fotografiat, comentat, am uitat de bețe de alun sau alte cele care ar fi
putut-o agresa. Era în mediul ei natural, Cascada aproape de care am văzut-o
era căsuța sa și am așteptat până a plecat singură după ședința foto care se
pare că-i plăcuse căci nu se grăbea să... sară.
Am socializat chiar cu mai
mulți drumeți și iarăși un lucru admirabil, atunci când urcam, ne-am
intersectat și salutat cu un grup de oameni destul de în vâstă care în ciuda
traseului destul de dificil, se bucuraseră de imaginea Cascadei Vânturătoarea. Iată
că muntele te lasă să-l admiri indiferent de vârstă, atâta timp cât îți cunoști
limitele și ești disciplinat.
Revin în curând cu alte
impresii și... amintiți-vă: pe munte se salută indiferent de limba in care te
exprimi!
Să aveți parte de toate cele
bune dragi cititori!
