După un anotimp care nu s- a prea putut numi iarnă, excepție făcănd doar puține zile, te trezești că schimbi bocancii pe pantofi. Așa se face că iubitori de natură fiind, mai apoi adorând să călătorim fără o destinație în prealabil stabilită, ne- au purtat fie mașina, fie pașii pe căi la care- am să fac referire în postarea de astăzi.

Am să fac totuși o rectificare: vă spuneam într- o postare anterioară că mergând de la Dubova spre Șvinița, ambele situate pe Clisura Dunării, în Mehedinți, am parcurs pe jos, o parte dintr- un drum neasfaltat, după Viaductul Recița Mare. Nefiind indicatoare care ne îndrume spre localități, după 40 minute de mers pe jos am decis că am făcut destulă mișcare, trebuind să ne întoarcem și la mașina parcată in drumul județean.

La coborâre, în timp ce fotografiam, am remarcat pe un versant din vecinătate, o mașină care a demarat cu destul de mare viteză pe un drum care se vedea că are parapeți. Ne- am gândit că acela ar fi drumul ce ducea spre Eibenthal și Baia Nouă, fără să știm că, de fapt, drumul pe care ne aflam noi era drumul vechi spre aceleași destinații.

Am hotărât să ne întoarcem pe drumul acela iar acum vă împărtășesc impresii dintr- o nouă aventură mehedințeană.

Detalii despre locații amintite puteți afla vizitând mai multe site- uri,  dar eu am să vă sugerez:

http://www.cazaneledunarii.com.ro/clisura-dunarii-cazane/comuna-dubova-judetul-mehedinti.html

Drumul nou spre Eibenthal și Baia Nouă este după Dubova, localitate de care aparțin din punct de vedere administrativ; există indicatoare, drumul asfaltat de foarte bună calitate deși este îngust.Viteza de rulare este indicat a fi una redusă, în eventualitatea că ar putea veni un alt vehicul pe contrasens. Peisajul fiind deosebit de frumos, aflând spațiu de parcare amenajat am decis să urcăm din nou pe jos. S- a confirmat ipoteza că acela este drumul pe care- l văzusem într- o călătorie anterioară.

Drumul care ne- a purtat spre Eibenthal și Baia Nouă ne-a oferit panorame absolut minunate mai ales că mirajul naturii era întregit de pomii sau rugii care înfloriseră. 

Așezarea de cehi despre care se scriu multe lucruri onorante în presă este liniștită , nealterată de trecerea vremii.Oamenii puțini la număr sunt destul de rezervați atunci când se află față- n față cu persoane străine de loc. Citeam chiar despre faptul că infracționalitatea care este aproape absentă în locurile acelea se datorează felului în care comunitatea a înțeles să se organizeze, cu reguli proprii despre care aveam să ne dăm seama chiar noi înșine. Am să revin asupra acestui aspect curând...

Am mers să vedem biserica din Eibenthal, dar fiind deja după amiază, nu era deschisă, așa că am continuat drumul spre Baia Nouă despre care aveam să aflăm lucruri destul de triste. Întrebând unul din puținii localnici pe care i- am văzut pe drum despre drumul spre Baia Nouă ni s- a spus că nu prea aveam ce să vedem... S- a confirmat  că așezarea părea aproape nelocuită iar vechea exploatare era părăsită, locul pitoresc în care ne găseam fiind umbrit de povestea tristă pe care aveam s-o aflăm chiar din gura unui alt om, probabil tot de- al locului.

Exploatarea  a fost închisă după ce galeriile subterane au răpit prin surpare vieți omenești aducând cu tragedia intâmplată și dispariția locurilor de muncă pentru o întreagă comunitate. Povești adevărate se găsesc în spațiul virtual și nu am să spun mai multe dar... revin asupra ideii pe care am exprimat-o anterior...

După ce întrebasem un localnic despre drum, am hotărât să ne continuăm călătoria spre exploatarea părăsită pe jos, mai ales că drumul era destul de rău, neasfaltat dar peisajul... superb.

Ceea ce ni s-a părut destul de ciudat a fost că la foarte puțin timp după ce plecaserăm de lângă mașină, pe urmele noastre ca și cum s-ar fi plimbat cu un câine, câine dintr-o rasă de vânătoare, părând total dezinteresat un domn, destul de tânăr trecând pe lângă noi. Am salutat noi, deși se cădea ca dumnealui să salute căci noi ne opriserăm să privim împrejurimile... ne- a răspuns la care câinele a devenit destul de prietenos cu noi deși eram niște străini, acceptând chiar să-l mângâiem deși stăpânul nu părea incântat de atitutidea câinelui. Era vizibil deranjat dar a conversat cu noi și spre surprinderea noastră, după ce am răspuns unor întrebări care nouă nu ne-au părut ciudate atunci, a povestit despre ceea se petrecuse cu muncitorii de la Baia Nouă. Mai mult decât sigur era o persoană care era desemnată de localnici să... supravegheze. Așadar... pur și simplu, oameni și locuri...

Nu avuseserăm rele intenții, câinele ne simțise sufletele iar noi îmbinaserăm o plimbare într- un loc retras, cu peisaj frumos, dar cu o istorie tare tristă, cu o experiență de comunicare interumană inedită aș spune prin conținut și în circumstanțele în care se produsese. A fost... interesant dar... ciudat...

Pe curând... cu bine!

Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și simplu: Despre mine...pur și ...

Dragi cititori dar mai ales dragi călători, acei care aveți plăcerea de a străbate la pas drumuri uneori neasfaltate ale minunatei nostre patrii, revin după o perioadă în care nu am mai scris cu impresii din plimbările nostre.

Așa că-mi propun să vă prezint un traseu din Mehedinți, pe care l-am facut într-o zi de decembrie, călduroasă și destul de puțin aglomerată pe traseul parcurs de la Orșova spre Mraconia pe drumul național 57.

Clisura Dunării este o zonă intens vizitată de către turiști în ultimii ani, datorată mai ales faptului că majoritatea oamenilor au descoperit zone turistice destul de mult mediatizate cu ajutorul site-urilor de socializare. Marea majoritate a celor care călătoresc se mulțumesc să se plimbe dintr-un loc în altul doar cu mașina, din care coboară pentru a face fotografii cu un anumit obiectiv, după care pleacă spre un alt loc trecând superficial pe lîngă peisaje deosebit de frumoase. Obișnuința de a călători intr-o asemenea manieră oferă însă naturii o mare șansă de a scăpa fără tone de gunoi pe care mulți călători care au consumat diverse alimente uită că ar putea să le și ducă la un tomberon sau în lipsa acestuia, înapoi în aceeași mașină cu care au sosit acolo.

Mă rog... să revenim la traseul nostru, drumul național 57 spre Mraconia, unde Chipul lui Decebal, sculptat pe stâncă ne arată că suntem pe drumul spre Golful Mraconiei despre care doresc să vă scriu.

” Basorelieful îl reprezintă pe Decebal, ultimul rege al Daciei, și este sculptat într-o stâncă. Este cea mai înaltă sculptură în piatră din Europa. Omul de afaceri și istoricul protocronist Iosif Constantin Drăgan a fost cel care a promovat și finanțat ideea acestei lucrări efectuate în perioada 1994 - 2004.” așa după cum ne spun cei de la Wikipedia https://ro.wikipedia.org/wiki/Chipul_lui_Decebal, merită văzut și din profil, de pe drumul neasfaltat care face în stânga până în podul pe lângă care se poate coborî până la Dunăre.

Doritorii de plimbări cu barca pot străbate traseul deosebit de pitoresc al Cazanelor Dunării și astfel... Am să revin cu fotografii despre călătoria cu vaporașul dintr-o altă poveste de călătorie care a avut loc acum mulți ani în urmă.

Am continuat pe jos călătoria care avea să ne dezvăluie un loc frumos, foarte populat vara. În totală contradicție cu anotimpul călduros, puținii turiști care se fotografiaseră având pe fundal Chipul lui Decebal, au renunțat să continue drumul spre Golf chiar dacă puteau să- l parcurgă chiar și cu mașina. Acesta este neasfaltat dar starea sa este acceptabilă, iar lipsa tovarășilor de călătorie ne- a creat posibilitatea de a fi surprinși din când in când; de zborul unor cormorani, de trilurile pițigoilor sau de cârduri de rațe ce se depărtau fuguța de mal.

Pensiunile foarte aglomerate pe timp călduros și- au închis porțile, fumul ieșind doar de la două - treicoșuri și așa cum aveam să ne dăm seama, la unele porți s-au arătat unii păzitori patrupezi destul de gălăgioși și vizibil intrigați că deranjam chiar fără a vorbi intre noi liniștea zilei minunate de decembrie. Ne- am oprit doar să admirăm în liniște locul minunat scăldat de soarele amiezii și să fotografiem. Apoi... ne-am găsit chiar prieteni printre paznicii lătrători... 

La întoarcere însă, de pe terasa casei din curtea căreia ne lătraseră câinii ne priveau ochi de om care se întreba probabil ce facem noi oare pe acolo?! Am dat ziua bună și mai mult decât sigur că prietenia cu respectivul câine- paznic certifica faptul ca suntem doar simpli călători, iubitori de natură și nu în ultimul rând... Oameni Buni.

Încercați să călătoriți astfel, fără a vă propune un traseu anume sau să aveți neapărat obiective de atins! Trăiți astfel de clipe care vă oferă nu doar ceea ce se cheamă încărcare a bateriilor ci pur și simplu... bucurie de a te afla în mijlocul naturii și mai ales liniște... multă liniște într-o lume gălăgioasă, grăbită și de multe ori ignorantă. Amintiți- vă că locurile astea sunt aici pentru noi toți, minunate, uneori destul de virgine și ofertante!

Călătoria scurtă dar deosebit de plăcută avea să se încheie la fel ca de obicei, scăldată într-un mirific apus de soare pe Dunăre! Pe curând prieteni!