mariana.trailescu@gmail.com: Sunt cugetări ale lui Pascal, atunci când gândește la fericirea pe care nu o trăim în realitate ci doar ne pregătim mereu să o recunoaștem atunci când ar fi posibil să apară în existența noastră. Ar fi posibil s-o aflăm, dar pregătindu-ne mereu ca s-o găsim, nu mai suntem fericiti cu adevărat căci devine o aspirație permanentă și astfel, chiar dacă o trăim în realitate este mai mult decât sigur c-o să uităm să ne bucurăm de ea.
Ecleziastul este cel care spune ca despre fericire că este realizabilă cât trăim și că această fericire ar însemna să ne bucurăm de lucrurile pe care le avem. Trist însă este tocmai faptul ca având din ce în ce mai multe lucruri, le ignorăm și nu ne mai trezesc interesul tocmai acelea care de fapt ne aduc bucurie și fericire. Apoi, în goana noastră nebună de a ne dobândi bunuri și a ne realiza vise, uităm chiar de ființe care ne -au dăruit clipe minunate sau ani din viața lor. Urmează a ne cuprinde amărăciunea atunci când descoperim că, de fapt fericirea puteam s-o aflăm doar privind oameni dragi sau cerul înstelat, ascultând trilurile păsărilor sau o muzică preferată, ori... Dragostea celor pe care i-am tratat cu uitarea sau ignoranță nu mai are puterea să ne încălzească sufletul și ne gândim că avem de toate dar oare asta ne poate alina?! Am crezut că dobândind atâtea, ne putem bucura si putem fi fericiți.Ceea ce este absurd însă este tocmai faptul că nu trăim fericiți.
