Îmi amintesc ce spuneam pe vremea când rosteam atâtea cuvinte motivaționale... le răstălmăceam, găseam idei noi și suficient timp să ne spunem atâtea unii altora. Este ciudat cum uneori într-un timp deosebit de scurt strângi în suflet suficient de multă dezamăgire și durere încât dorești să fii doar tu, cu pulberea gândurilor tale și... doar atât.

Simți singurătate nu pentru că alături nu mai simți căldura altor suflete... ci poate, pentru că acele ființe au fost de prea multe ori prezente în existența mea doar fizic sau le cărasem eu în inima mea... era atât de mult loc acolo iar poarta nu era străjuită decât de mărinimia și sinceritatea pe care eu le lăsam la voia lor, a unora care intrau cu noroi și încărcătură negativă, ori de câte ori doreau.

Lăsau acolo negura și temerile lor, le primeam fără să le cer în schimb nici măcar atenție atunci când eu însămi mă aflam la răscruce de drum și era... greu. 

Am auzit de atâtea ori spunându-se ca ne putem simți singuri chiar și într-o mulțime de oameni. Credeam că sunt oameni dificili, care cer mult mai mult decât li se putea oferi, că sunt depresivi sau chiar inadaptați... Acum mă aflu cumva pe acolo... nu sunt într-o postură bună, simt că între mine și mulți din cei cărora le spuneam prea multe, au dispărut punți afective ce ne legau, nu mai aflu căi să-i aduc spre mine și găsesc istovitor faptul să întind mâna spre oameni a căror căldură sufletească n-o mai percep de ceva vreme. 

Oare cât de minuscule să fie speranța și așteptările că într-o zi, când simți că dorești să fii ascultat să descoperi că te-ai sprijinit de fapt doar pe umbrele celor pe care-i credeai acolo pentru totdeauna?! 

Este nefirească dorința mea să găsesc în afară... empatie și puțină deschidere la lucruri pe care nu le pot rosti oamenilor dragi din viața tocmai pentru că acum și ei sunt atât de fragili acum...