Am citit cândva că atunci când tatăl se roagă pentru copii săi, el nu intră-n biserică, nu aprinde lumânare sau candelă ci pleacă umil fruntea în fața lui Dumnezeu, poate nu stă nici măcar în genunchi, căci așa crede el, iar rugăciunea sa oprește și norii pe cer. Rugăciunea tatălui sporește pe aceea a mamei, scăldată-n lacrimi, plină de credință și ardoare iar împreună încununează viața pruncilor cu toate bunele lăsate pe pământ oricărei ființe. 

Ne rugăm așa după cum am fost învățați, alții spun doar ceea ce-ar crede că ar fi rugă dar... oare cum poți să spui prin vorbe atât de multe pe cât ți-ai dori, când din mulții părinți ai acestei lumi, tu ai avut parte de unii dintre cei mai minunați și buni?!

Spun smerită că mai frumos de atât, nimic nu mi-aș fi dorit... mai bun nici nu știu ce ar mai fi putut să-mi ofere din ființa lor și oare faptul că am crescut în armonie cu astfel de oameni nu este el însuși o binecuvântare?!

Pur și simplu am învățat să trăim frumos și demn, să iubim mult, să prețuim viața cu bune și rele de la părinți exemplari, cărora ne străduim să le semănăm.

La mulți ani încă fragilul meu tată acum, căci anii au trecut numeroși ca număr și nu fără vicisitudini, plec fruntea să mi-o săruți cu mare dragoste cum o faci mereu și la rându-mi își sărut mâinile care m-au purtat cu căldură în copilăria mea fericită!

Oare ce-ar putea să existe mai înălțător pe lume decât oameni de omenie ce-au crescut cu dragoste și sacrificii copii sinceri și iubitori la rândul lor?!